Cronică de festival. Musica Coronensis 2011

De mult am vrut să folosesc cuvintele din titlu şi cele conexe: „cronică” „analiză” „critic” ş.a. Din păcate la Braşov nu există această cultură a recenziilor şi cronicilor diferitelor manifestări culturale, fie ele piese de teatru, concerte simfonice, expoziţii de artă ş.m.d. Cred că spaţiul editorial pentru astfel de articole a dispărut odată cu necesitatea comercială a ziarelor locale. Mi se pare totuşi că este o cauză şi un efect în acelaşi timp scoaterea unor astfel de articole. Asta pentru că redactorii ar spune: „nu avem o astfel de secţiune în ziar pentru că nu se cere”, dar în acelaşi timp le-aş răspunde „nu se cere pentru că nu există astfel de articole”. De ce aş spune acest lucru? Păi pentru faptul că generaţia mea nu a prins de loc în ziare braşovene „colţul criticului de artă” sau cum vreţi să-i spuneţi. Atâta timp cât nu ai în faţă alternativa pe care să o alegi n-ai de unde „să ceri” ziarului.

Acestea fiind spuse, am zis să fac eu o cronică de festival în care să îmi folosesc abilităţile de critic muzical 🙂 (bună gluma asta, nu?) Nu, vreau doar să spun ce mi-a plăcut şi ce nu la festival, ce a fost fain şi ce a fost doar ok şi alte lucruri din paleta asta.

În primul rând vreau să remarc faptul că Musica Coronensis este singurul festival care promovează muzica braşoveană. Începând de la site şi până la munca de a aduce la lumină partituri uitate sau promovarea tinerilor compozitori, acest festival încearcă să aducă în faţa publicului şi artiştilor din ţară patrimoniul muzical al Braşovului. De asemenea, cei care sunt în spatele acestui festival încearcă (din răsputeri) să treacă dincolo de interesele politico-administrative pentru a uni în acest demers cât mai multe instituţii şi personalităţi braşovene. Din păcate oameni cu factor de decizie nu pot trece dincolo de prejudecata „festivalu’ ăsta e doar ca să iasă Biserica Neagră în faţă” (de parcă Biserica Neagră ar avea nevoie de câteva concerte pentru a se remarca în Braşov!…).

În ce priveşte manifestările incluse în festival îmi place că există o constanţă împleită cu noutatea. Concerte consacrate şi muzicieni care participă an de an, alături de evenimente noi şi invitaţi din ţară şi străinătate. La ediţia din acest an pot spune că elementele noi au fost partea cea mai interesantă. Lansarea de volum şi CD a avut un aer lejer, ca de familie, unde cei prezenţi parcă erau nişte nepoţi care ascultau poveştile bunicului. A fost, pentru mulţi, o mică descoperire a unei a ceea ce este Ţara Bârsei şi muzica saşilor. Elementul nou care a fost cel mai proaspăt şi tonic a fost concertul celor 12 violoncele. Ansamblul Napocelli a oferit un recital pe care nu trebuia să-l ratezi dacă ai cea mai mică înclinaţie către temele muzicii clasice şi, elementul surpriză, din jazz. Un concert plin de energie şi de sensibilitate în acelaşi timp, pe parcursul căruia am avut momente în care îmi ţineam respiraţia ca nu cumva să scot un zgomot care să strice atmosfera. Special a fost şi concertul cameral al Cvartetului Sine nomine prin lucrările compozitorilor braşoveni Lassel şi Richter ce au fost interpretate. Am descoperit în Richter un şugubăţ care s-a jucat cu tema unui coral de Crăciun de dragul unei prietene bune, Margareta Depner (cărie îi era dedicat Cvartetul nr.2 în re minor).

Cât despre concertul festiv de închidere nu aş vrea să spun prea multe pentru că aş fi extrem de subiectiv, dată fiind calitatea mea de corist participant. Însă pot adăuga doar atât: Mendelssohn ştie să trezească în ascultător stările pe care le-a avut în minte când a compus psalmii ce au fost cântaţi în Biserica Neagră.

Ca să nu aveţi impresia că văd totul în roz, am să spun şi părţile negative. Cel mai descurajant lucru la festival a fost numărul redus al publicului. Şi aici nu înţeleg deplin fenomenul: majoritatea concertelor au fost gratuite, tocmai în intenţia de a nu constitui o piedică pentru cei care ar fi vrut să participe. Să spunem că poate promovarea festivalului nu a fost pe toate căile eficientă, însă vorbim deja de o manifestare care a ajuns la cea de-a IX-a ediţie şi care deja sună în urechile multora. Să zicem că în unele dintre zile vremea a fost de vină, însă am impresia că la Braşov se cam pierde această obişnuinţă de a ieşi spre seară la un eveniment cultural. Oamenii nu-şi mai dau întâlnire la sala de concert, nu mai schimbă păreri după recital, nu mai sunt obişnuiţi cu scaunele sălilor de concerte.

Vreau totuşi să închei într-o notă pozitivă şi să spun că la ediţia din acest an s-a reuşit să i se facă (puţină) dreptate uneia dintre cele mai  de seamă personalităţi muzicale din Braşov: Rudolf Lassel. Prin placa comemorativă de pe clădirea Liceului Honterus, comunitatea evanghelică C.A. a compensat puţin faptul că până acum nicio stradă, piaţă sau instituţie nu poartă numele celui care a consacrat concertele de orgă la Biserica Neagră. Poate că această placă este un început pentru adevărata recunoaştere a meritelor sale.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s